duminica nu pleaca nimeni
Asadar: duminica nu se pleaca, nu se ia ramas bun, duminica e cel mult o zi pentru celebrari.
Cand ei intrasera in seara aceea, am inteles ca ma aflam pentru prima oara in casa mea, si aveam un fel de stangacie pudica, ca atunci cand te afli pentru prima data in casa cuiva si mai cred ca i-am intrebat daca stiu unde sunt ascunse chibriturile si atunci amandoi s-au repezit spre sertarul de langa aragaz. A urmat un timp al nerabdarii, cu Marguerite alaturi si cu matriosca si cu Monica cea voluptoasa care a murit in fiecare seara din gradina cat ei au fost aici, si care a durat cat un veac sau un secol, un timp in care eu nu m-am simtit niciodata atat de aproape de mine si de nevinovatia ramasa in urma. Kid A.
Ea cadea uneori pe iarba, intr-un soi de nestire, toropita de o tacere pe care isi imagina ca nu o va impartasi vreodata cu nimeni, sau probabil doar din candoare.
Duminica au plecat amandoi, pe rand: intai ea, apoi el. Eu vorbeam abulic si conduceam stapan pe mine, si ca sa inteleg ca mie mi se intampla ce se intampla in momentul acela, ma uitam din cand in cand la ceas si cand mai tarziu a trebuit sa-mi iau de doua ori ramas bun de la mine, mi-am luat ramas bun si asta a fost tot.
Cand a plecat, ma uitam la mana mea lipita de haina ei neagra si ma gandeam ca intr-o viata a masurii mana mea ar fi ramas atasata acolo, de umarul ei. Si poate ca a si ramas, de vreme ce azi, cand ma uit la ea, vad o gramada de articulatii calme, care se indreapta fara precizie spre coltul de var spart al casei din gradina. O confesiune: nu, draga mea, nu casa mea.
El a plecat mai tarziu, in aceeasi duminica, spre seara, dupa ce mi-a vorbit nespus de gratuit, zambind ostenit si princiar, despre viata lui. De aceea imi vine acum in minte un gand de o generozitate fara seaman, si fiindca eu cred am devenit mai generos si mai bun incepand cu zilele acelea ale nerabdarii, sa-i spun asa, va scuz pentru orice, Alexis.
Cand ei intrasera in seara aceea, am inteles ca ma aflam pentru prima oara in casa mea, si aveam un fel de stangacie pudica, ca atunci cand te afli pentru prima data in casa cuiva si mai cred ca i-am intrebat daca stiu unde sunt ascunse chibriturile si atunci amandoi s-au repezit spre sertarul de langa aragaz. A urmat un timp al nerabdarii, cu Marguerite alaturi si cu matriosca si cu Monica cea voluptoasa care a murit in fiecare seara din gradina cat ei au fost aici, si care a durat cat un veac sau un secol, un timp in care eu nu m-am simtit niciodata atat de aproape de mine si de nevinovatia ramasa in urma. Kid A.
Ea cadea uneori pe iarba, intr-un soi de nestire, toropita de o tacere pe care isi imagina ca nu o va impartasi vreodata cu nimeni, sau probabil doar din candoare.
Duminica au plecat amandoi, pe rand: intai ea, apoi el. Eu vorbeam abulic si conduceam stapan pe mine, si ca sa inteleg ca mie mi se intampla ce se intampla in momentul acela, ma uitam din cand in cand la ceas si cand mai tarziu a trebuit sa-mi iau de doua ori ramas bun de la mine, mi-am luat ramas bun si asta a fost tot.
Cand a plecat, ma uitam la mana mea lipita de haina ei neagra si ma gandeam ca intr-o viata a masurii mana mea ar fi ramas atasata acolo, de umarul ei. Si poate ca a si ramas, de vreme ce azi, cand ma uit la ea, vad o gramada de articulatii calme, care se indreapta fara precizie spre coltul de var spart al casei din gradina. O confesiune: nu, draga mea, nu casa mea.
El a plecat mai tarziu, in aceeasi duminica, spre seara, dupa ce mi-a vorbit nespus de gratuit, zambind ostenit si princiar, despre viata lui. De aceea imi vine acum in minte un gand de o generozitate fara seaman, si fiindca eu cred am devenit mai generos si mai bun incepand cu zilele acelea ale nerabdarii, sa-i spun asa, va scuz pentru orice, Alexis.
posted by tomas40am at 3:00 PM
4 comments
